Pilda lui Jupiter

Dacă atmosfera-i rece, scăldată prea des în dor,
Și te învelești cu vicii – orice nu-ți aduce zbor…
Atunci atinge-mă noaptea, lasă-mă să-ți încălzesc
Sursa ființei spirituale – mama spectrului ceresc.

Mă baricadez în mine, căci am frică de-ntuneric,
Cercând flacăra eternă și uitând tot ce-i himeric…
Cum faci și tu când n-ai aripi dar visezi că-n viitor
Toate se deschid, iar cerul nu va fi doar un decor.

Nu visezi nici la avere, nici la altele deșarte!
Vrei în suflet multă pace, iar în lume doar dreptate.
Restul e coșmarul vremii, gânduri duse-n slujba morții,
Subjugate când subjugă nepoții și urna sorții.

Asta ți-e marea problemă: crezi că totu’ ți-e unealta;
Mintea, spiritul și viața vor trece-mpreună treapta!
Alege drumul creației, ești maestrul dar și dalta
Unuia ce se-mplinește când respiri și iubești arta.

painting-dreaming-crystal-ball-moon-star-sleeping-happy-smile

Pictura anexată aparține site-ului http://www.magic4walls.com/

Amintește-ți

privește-n toate viața și iubirea,
nu fi profan al vremii sărăcite;
în suflet zac cunoașteri nesfârșite,
ascunse totuși unui pierdut cu firea.

cât să mai zbați în drum spre relaxare?
cât să mai strigi spre cerul care tace?
hrăneai, copil, un porumbel de pace
ce azi e trist; te caută și moare.

Pictură de Christopher Calle

hands-dove_orig

Iubirea, două anotimpuri

Diadela, prea frumoasă,
Nimfa verii ş-a mea muză,
Nici de te-aş simți pe buză…
Eşti un vis cu văl de pânză.

Cum nu m-ar lăsa credința
Să te fur din lumea toată,
Eu mi-aş da singur sentința
Să te văd liberă-n soartă.

Ş-o să te ştiu lăcrimoasă,
Zeii toți vor plănge-n mine…
Va trebui să-mi caut casă
Mult prea departe de tine!

Tu-ți vei naşte altă stea…
Străluceşti în toate cele!
N-ai cunoaşte iarna grea
Din amurgul minții mele.

Samadhi

Dezicerea de timp este obligatorie.
Trecutul tot șoptește cu glasul sărăcit
Unui prezent ce urlă c-o forță derizorie
Spre-un viitor himeric ce vine neclintit.

Viitorul e refracția din retină
Ș-aici vine-ndată… căci fugim spre el!
În matricea consumeristă continuă,
Mândri că suntem altfel, strigând spre cer.

Piramidele moderne creaz-un demiurg
Spre-al vinde la bursă unui cuget desfrânat;
Îmi dedublez egoul cum Horus în amurg
Deschide-a treia pleoapă, salvând un sociopat.

Mesaj de la natură

Nu mai faceți voi campanii ce-au ca scop sume de plată
Omorâți-vă în pace, făr’ a media pe plantă!
Chiar vă înțelegem sensul, mândrilor cu capul mare
Vă creați măşti spre-a decide cin’ rămâne în picioare
În acest război al vostru, un nonsens al legii firii,
Omorâți chiar prim maestrul ce-a dat viață omenirii…
Şi nouă, străbunii sacrii, ş-altor specii osebite
Spre-a-ndruma sufletul vostru întru el prin taine sfinte.
N-ați fost singurii ce-n goană au ras tot spre nicăierea,
Dar consumatori de sine?!… o specie de toată jena.

Dacă tot vreți adevărul şi nu-l căutați în om
Nu mai vindeți oxigenul ca bilet de avion!
Voi visați doar la mai mare, la etern necontenit,
Dar distrugeți tot ce astăzi cu onoare v-a slujit!
Chipuri pale cu machiaje… creatori de mode mute,
Surdă-i dogma surzitoare care vă transformă-n brute.
Brute calme, sfidătoare, cu inimi la metastază,
Ce-s conduse de „iubire” doar când camera stochează.
Condamnarea vine-ndată, nepoți vom salva pe front…
Că noi suntem cerul vostru şi calea spre orizont!

Clipe infinite – ipostaza trăirii

Toate-s semne, toate-s leacuri
Ce dăinuie peste veacuri
Și ne poartă spre căință,
Spre-a urma a noastră ființă.

Subjugați, pierduți în vreme,
Căutăm o scurtătură,
Iar sevrajul de himere
Cere-o mască… făcătură.

Astfel că trecut-au anii
Și te-ntreb, sclavă mândrie,
Câte măști croiești cu banii
… ce-s planeta pe hârtie?!

Viață, cântec de vioară,
Noi murim gândind cum ești,
Dar când mulți aleg să moară
Tot mai greu întinerești.

Așadar îți cânt o terță –
Clipa mea ‘n a ta cadență.
Un boem prin abundență
În regimul de urgență:

Trecutul mă dovedește,
Prezentul mă limpezește,
Viitorul mă căiește.

Clipe infinite – ipostaza netrăirii

Fericitul nu s-ar naște
Căci acela simte veșnic…
Noi rotim și creăm moaște
Într-un univers himeric.

Primii pași p’ această lume
Nu-s zadarnici, nu-s în goană,
Nu-s spre sol și nu-s spre culme,
Sunt simțiți dar fără seamă.

Ultimul în schimb… e tragic.
Doar constată și regretă
Invocând străbunul magic
Spre a lepăda o pestă.

Clipe infinite – ipostaza primitivului

Ce-mi doresc p’ această lume?
Când tresar din surde șoapte
Vreau ca visurile-mi toate
Să rotească, să se-adune.

Să fiu bun?… dar simt căință
Într-un suflet cu angoasă
Ce-a cules spre năzuință
Dintr-o minte păcătoasă.

Lumea-i rea, n-am cum altminteri!
De hapsâni e plină zarea;
Eu slăvesc și cer iertarea
Zeilor de pretutindeni.

Clipe infinite – ipostaza demonică

Câte-n stele și în lume,
Câte-n chaos și în stele…
De-aș putea urca pe culme,
Culmea, m-aș vedea prin ele!

Nu e vis să bată sorții,
Toate-s mici, tablou-i mare!
Planșa ta e-n mâna morții…
Îi dai drumul sau culoare.

Când tăcerea lui Iehova
Te coboară-n asfințit
Anubis ‘ți-ntinde slova
De ești încă răsărit!

Stai ș-ascultă, cât ți-e lesne!
Nici de-ar simți turma lipsa…
Dă-le patimi, dă-le zestre,
Nu-ți vor eclipsa eclipsa.

Clipe infinite – ipostaza orfică

Ce e arta fără muze?
Un pastel tăcând pe buze;
D-aia viață, d-aia moarte…
De cealaltă s-aveți parte!

Ce e sensul fără sine?…
Tot ce nu trece prin mine,
Adică un veac de moarte
Surâzândă peste toate.

De-aș păși ca voi, cu zarvă,
Aș fi dorul bătrâneții…
Mai puțini medici de gardă
În maternitatea vieții.

Nu c-aș fi cutezător,
Dar mă scald în propria boare
Și nu-s sclavul doritor
De clișee și teroare.