Mesaj de la natură

Nu mai faceți voi campanii ce-au ca scop sume de plată
Omorâți-vă în pace, făr’ a media pe plantă!
Chiar vă înțelegem sensul, mândrilor cu capul mare
Vă creați măşti spre-a decide cin’ rămâne în picioare
În acest război al vostru, un nonsens al legii firii,
Omorâți chiar prim maestrul ce-a dat viață omenirii…
Şi nouă, străbunii sacrii, ş-altor specii osebite
Spre-a-ndruma sufletul vostru întru el prin taine sfinte.
N-ați fost singurii ce-n goană au ras tot spre nicăierea,
Dar consumatori de sine?!… o specie de toată jena.

Dacă tot vreți adevărul şi nu-l căutați în om
Nu mai vindeți oxigenul ca bilet de avion!
Voi visați doar la mai mare, la etern necontenit,
Dar distrugeți tot ce astăzi cu onoare v-a slujit!
Chipuri pale cu machiaje… creatori de mode mute,
Surdă-i dogma surzitoare care vă transformă-n brute.
Brute calme, sfidătoare, cu inimi la metastază,
Ce-s conduse de „iubire” doar când camera stochează.
Condamnarea vine-ndată, nepoți vom salva pe front…
Că noi suntem cerul vostru şi calea spre orizont!

Clipe infinite – ipostaza trăirii

Toate-s semne, toate-s leacuri
Ce dăinuie peste veacuri
Și ne poartă spre căință,
Spre-a urma a noastră ființă.

Subjugați, pierduți în vreme,
Căutăm o scurtătură,
Iar sevrajul de himere
Cere-o mască… făcătură.

Astfel că trecut-au anii
Și te-ntreb, sclavă mândrie,
Câte măști croiești cu banii
… ce-s planeta pe hârtie?!

Viață, cântec de vioară,
Noi murim gândind cum ești,
Dar când mulți aleg să moară
Tot mai greu întinerești.

Așadar îți cânt o terță –
Clipa mea ‘n a ta cadență.
Un boem prin abundență
În regimul de urgență:

Trecutul mă dovedește,
Prezentul mă limpezește,
Viitorul mă căiește.

Clipe infinite – ipostaza netrăirii

Fericitul nu s-ar naște
Căci acela simte veșnic…
Noi rotim și creăm moaște
Într-un univers himeric.

Primii pași p’ această lume
Nu-s zadarnici, nu-s în goană,
Nu-s spre sol și nu-s spre culme,
Sunt simțiți dar fără seamă.

Ultimul în schimb… e tragic.
Doar constată și regretă
Invocând străbunul magic
Spre a lepăda o pestă.

Clipe infinite – ipostaza primitivului

Ce-mi doresc p’ această lume?
Când tresar din surde șoapte
Vreau ca visurile-mi toate
Să rotească, să se-adune.

Să fiu bun?… dar simt căință
Într-un suflet cu angoasă
Ce-a cules spre năzuință
Dintr-o minte păcătoasă.

Lumea-i rea, n-am cum altminteri!
De hapsâni e plină zarea;
Eu slăvesc și cer iertarea
Zeilor de pretutindeni.

Clipe infinite – ipostaza demonică

Câte-n stele și în lume,
Câte-n chaos și în stele…
De-aș putea urca pe culme,
Culmea, m-aș vedea prin ele!

Nu e vis să bată sorții,
Toate-s mici, tablou-i mare!
Planșa ta e-n mâna morții…
Îi dai drumul sau culoare.

Când tăcerea lui Iehova
Te coboară-n asfințit
Anubis ‘ți-ntinde slova
De ești încă răsărit!

Stai ș-ascultă, cât ți-e lesne!
Nici de-ar simți turma lipsa…
Dă-le patimi, dă-le zestre,
Nu-ți vor eclipsa eclipsa.

Clipe infinite – ipostaza orfică

Ce e arta fără muze?
Un pastel tăcând pe buze;
D-aia viață, d-aia moarte…
De cealaltă s-aveți parte!

Ce e sensul fără sine?…
Tot ce nu trece prin mine,
Adică un veac de moarte
Surâzândă peste toate.

De-aș păși ca voi, cu zarvă,
Aș fi dorul bătrâneții…
Mai puțini medici de gardă
În maternitatea vieții.

Nu c-aș fi cutezător,
Dar mă scald în propria boare
Și nu-s sclavul doritor
De clișee și teroare.

Epoca lipsă

Astă lume, cu-a sa fală,
Când timpul nu va mai toarce
Își va oglindi rafală;
Doar spre dânsa se va-ntoarce…

…spre acel tărâm de vrajă
Îmbâcsit cu patimi goale
Și cu noi, a vieții strajă,
Creatori de milioane.

Realități iluzorii apocaliptice

 

E ambrozie, frâul vremii! Defilând se vede șchiopul
Când altul în patru labe îi cunoaște îndărătul;
La fel surdul și năucul, care-n treacăt pe la moaște
Se dezmiardă cu citate, mai apoi să poată paște!

Când arbitrii de ocazie mișună în neclinitita,
Slova plânge tremurândă și se pierde, sărăcita!
Iar pe locul ce odată veșnicea-n tainice sume,
Himerele firii noastre varsă corbi; și toți au nume.

După mitul Zburătorului

(în metru eminescian, asemenea poeziei “Amurg”)

Cum îndreaptă fata văzul către-o piatră prețioasă
A lui vlagă izbucnește: pe-a ei mână mătăsoasă
Făurit-a-se inelul ce-are rostul lui să poarte
Și-ntr-un simț imaginară toate cele ce se poate.
Căci voinic din cale-afară și prigonitor în șoapte,
El propune ca pe dânsa într-o mină să o-ngroape:
„Te-oi scălda în diamante!; mai puțin… ș-apoi, copilă,
Ți-oi pleca Alexandritul, visului de te închină;
Și jertfindu-ți mie trupul te-oi vedea fără păcate,
Ca un cer fără de stele, străbătut de nestemate.”

Sufocată de amorul ce-l stârni pe mândrul june
Dă de veste-n tot alaiul a lor tainică uniune
Și cu crez zburdă senină într-un văl spre admirație
Când flăcăul o descrie strălucind la destinație;
Iar când pofta-i fără margini, de-o văpaie fără pas,
Se foiește și suspină pe cearșaful de mătas’:
„Stai și scaldă-mă-ntru totul, sub un cer fără de stele,
Doar cu noi lucind aievea; tu, smaraldul vieții mele.”
O cuprinde-n adevăruri; iar cum e, sărac în toate,
Suge sângele fierbinte de pe buzele-i crăpate.

Pân’ să plece spre-a destinde alte suflete, în prag
Se întoarce către fata dezvelită de șirag:
„Tu de năzuiai palate sub coroană te nășteam,
Ori de chibzuiai monede într-o clipă-ți așterneam.
Pribegesc de-a lung pe bolte și privesc surâse gânduri,
Iară mă prefac în ele, de-or fi regi sau de-or fi scânduri;
Chiar de v-aș slăvi de-a pururi, într-o mare de voință,
Ale voastre vagi dorințe nu sunt demne de credință
Și dispar, pierdute-n timpuri sau în locuri ce-au să piară,
Apoi nasc în alte visuri, sub alt trup de diafană.”

Preludiu

Stelele-s aprinse iară;

Cu un freamăt ne’ntrerupt
Salahorii lunii cară
Noapte-n lume, viață-n gând.