Doar o altă noapte

Doar o altă noapte de vis,
Cu tine cerşind paradis
Cu mine cântându-ţi în strună
Cu noi doi şi visuri în mână.

Doar o altă noapte de taină
Cu tine cerşind diafragmă
Cu mine şi regrete în rânduri
Cu noi dormind între scânduri.

Doar o altă noapte de vară
Cu alta prin gânduri ce zboară
Cu mine cântând la vioară
Cu tine în chipuri de ceară.

Doar o altă noapte de viața
Cu chipuri de ceară în ceață
Cu mine sădind din cerneală
O clipă, sămânță de vară. 

Pilda orbului din naştere

Şi vine dânsa să-i arunce
În suflet umbre de iluzie
Şi el e orb, şi ea e surdomută
Şi el cântând şi nimeni să-l audă
Şi ea jertfind şi nimeni să o vadă
Şi el crezând, dar cine să îl creadă? 

Focul atotsimţitor

Cu chip senin, de-ntindere eternă
Din mic ţinut El dragostea discerne
Prin foc ce soarbe nuanţe de lucernă
Şi-n sale flăcări bine se aşterne.

Încet-încet văpaia lui profundă
Croieşte loc mâhnitului alean
Căci de un timp ardoarea-i muribundă
Pierdută parcă-n zbucium cotidian.

în sobă, cenuşa lui arzândă
Din nou aşteaptă îndelung scânteia
Ce prea săracă iară se scufundă
În mări de suflet, cătând cheia.

Ajuns stingher, la capătul puterii
Priveşte în el cum toate i se sting
Şi e cuprins de freamătul durerii
Când cel ce l-a aprins moare de frig. 

Semaforul de la colţ

Copleşit de plictiseală
Chiar la colţ de strada mea
Un semafor plin de fală
Celorlalţi le povestea:

Zi de zi, la opt jumate
Pe trecere observam
Un băiat privind în spate
La o fată cu ghiozdan.

Câteodată, pare-mi-se
Fata îl mai saluta
Dar băiatul cu gropiţe
Tot din spate o căuta.

Într-o zi, curios din fire
L-am oprit întâia oară
Să-l întreb, de se cuvine
Ce-i cu acea domnişoară?

A oftat, privind la dânsa
Şi mi-a răspuns ferm convins
Că-n iubire-i daltonist.

Apocalipsă morală

Când pământul nu mai poate
Să care uzine în spate,
Când cerul se răzvrăteşte
Fumului ce îl orbeşte,
Când valurile se-nalţă
Peste ţărmuri fără nuanţă,
Preşedinte, de m-auzi
În ce buncăr te ascunzi?
Părinte, de mai ai glas
Cui îi ceri acum răgaz?
Om de ştiinţă preavestit
Ce calcule ai pregătit?
A fost vis, dar de ce oare?
Căci în lume, undeva
Un copil ridic-o floare
Călcată de dumneata. 

Îngânată de izvoare

Îngânată de izvoare
Noaptea-n tihnă aşternuse
Val de brumă şi splendoare
Şi cu ea mintea mea duse
‘ncetişor…

De peste nori se-nalță uşor
Lumina blândei lune
Ce nezărind al său odor
Începe să mă curme
De-al tău dor…

Briza îmi răsfață aleanul
Căci doar ea ştie cât doare
Să fiu dependent de calmul
Ce-l năştea a ta suflare
‘cel fior…

Îmi şopteşte răbdătoare
C-o să mi te-arate iară
Drum croieşte spre izvoare
Cucuvea, blândă fecioară
Somn uşor… 

Ultima suflare

Cu o coardă de vioară
Vreau să cos a ta suflare,
Ce stârnea întâia oară
Nerăbdare.

Cu o aţă de mătase
Vreau să cos privirea care,
Făcea nopţile ploioase
Furtunoase.

Iar apoi, trezind tăcerea
Să creez mii de mărgele,
Să le-arunc spre nicăierea
Să-ţi aduc luna cu ele.

Şi cu ultima suflare
Am să-ţi fac cadou o floare,
Căci tu nu eşti genul care
Să mai crezi în vorbe goale. 

Iniţial

Inițial voiam să-ți scriu baladă
Și să mă duc spre stele visător,
Să îți aduc trei mii de flori ofrandă
Și c-ultim glas şi luna la picior.

Apoi mi-am zis… trei mii de flori sunt grele
Și le-ai privi mereu cu mare dor,
Plus că nu vreau să cazi pe scări cu ele
Deci clar îți iau un înger păzitor.

Apoi mi-am amintit de-o melodie
Ce-o port mereu, ca frica de ocean,
Cum chipul tău mi-e una simfonie
Nu pot privi doi îngeri simultan.

Am renunțat într-un final la toate
Deși consider că-i mare păcat,
Cum nici un înger, nici luna nu poate
Să-ți spună ce simt eu cu adevărat. 

Tu îmi eşti…

Tu îmi ești alarmă-n zori,
Dorul dintr-o noapte lungă
Soare, când pe cer sunt nori,
Veșnic gând ce nu mă alungă.

Dar îmi ești și suferință
Când cu inima-mi firavă
Nu îmi pot găsi credință
Spre a ta aură caldă.

Tu îmi ești, presus de toate,
Cert că splendidu-mi există
M-a lovit iubirea oare
O, tu, diafană ființă?

Eu în schimb îți sunt declinul,
Un neant de mari proportii
O neștire cu destinul,
Pur neexistent al sorții.