Amurg

(în metru eminescian)

Mă hrănesc cu amintiri
Când gând şi foc se-ncheagă
Şi mă cufund în pur’ simțiri
Când tot în jur se leagă.

Şi tot ce zace, tot ce-i mort
Din suflet se revarsă
Şi n-am hotare, nu socot
Că ce cunosc mi-e casă.

Și mă întreb şi mă strofoc
Tu, lună, ce te clatini?
Iar mă lumini cu gând de foc
În noaptea mea de patimi?

O coborî cu dor nespus
Amorul să mi-l vază;
Cu cin’ te cerți, cu cin’ te lupți?
Tu, lună, rămâi trează!

Şi mi s-arată peste nori
Rezbelul dintre stele
Una-i lumină şi culori,
Iar alta făr’ de ele.

Şi cântă tot cu glas păgân
Că prima va răsare;
Luna cu cugetul bătrân
Se-mprăştie în mare.

Se leagănă pe valuri culmi
Şi dusă-i, arz-o focul!
Căci în bătrâna dintre lumi
Eu îmi pusei norocul.

Plecarea razelor pustii
Spre liniştea uitării
O cântă stoluri străvezii
Singurătății mării.

Flama mi se pierse-n vânt
Şi se întoarse-n chaos
Eu rămân gol şi râmân gând
Şi tot în jur e haos.

Are acelaşi chip străin
Şi sufletu-mi înțeapă;
Cu țeluri vagi şi crez hain
De inimă s-agață.

El doar clădeşte-n inimi reci
Palate de cleştare;
Eu mi-aş da gândul meu pe veci
La schimb pe-o sărutare.

Dar haosu-i de neclintit,
Nu mă socot cu dânsul;
Neprihănit şi de nimic
Îmi râde-n tâmple plânsul.

O, cât aş vrea să-l văd căzut
Cu visele-i deşarte;
Iar lepădându-mă de trup
Să mă renasc din ape.

Să mi se dea un veac de timp
Să îl privesc cum piară
Şi să-l înviu ca să îi strig
Finalul iar şi iară.

Iar toate cele de demult
Ce s-au scăldat în dânsul
Să nege gesturi din trecut
Să-mi ceară iarăşi plânsul.

Dar plânsu-n slove tresări;
Fu jertfă-nţelepciunii
Ce-ntr-o secundă dovedi
Tot preanimicul lumii.

Se plimbă stele ne’ncetat
Pe boltele de vrajă
Şi de când haosu-i plecat
Luna e mereu trează.