Către cea din urmă muză

 

Tu ai să mă cunoşti voios
Şi abjurat de sine;
Dar nopţile vor slobozi
Pe jalnicul din mine.

Iar tu vei vrea să mă-nţelegi,
Dar e prisosul înşuşi!
Şi nu voi vrea să te dezlegi
De râsu-ţi şi de plânsu-ţi…

De-ai să rămâi să veşnicim
Ni s-or deschide toate,
Dar nu castele, ce-s venin!,
Ci lumile din ape!

Am să te-alint cu foc şi dor!,
Când inimi cuvine…
Nici să dorești a-i face cor
Deșartei promisiune.

Prea des de plec să nu mă cerți,
Că una ţi-e menire!
Purtând cununa să m-aştepți;
Mă-ntorc, salăşluire.

De-o fi târzie steaua mea
Şi sorții nu se înclină,
Când negru vin în calea ta
Tu iarăși mă lumină!…

Tu fii atentă de stângaci
La vorbe nu ţin seama,
Într-o secundă să mă taci!,
Cu gura, ori cu palma.

Când gol de simțuri te privesc
Să te prefaci Giocondă!,
Iar voi pleca să-nsămânţez
Din ochii tăi o vorbă.