După mitul Zburătorului

(în metru eminescian, asemenea poeziei “Amurg”)

Cum îndreaptă fata văzul către-o piatră prețioasă
A lui vlagă izbucnește: pe-a ei mână mătăsoasă
Făurit-a-se inelul ce-are rostul lui să poarte
Și-ntr-un simț imaginară toate cele ce se poate.
Căci voinic din cale-afară și prigonitor în șoapte,
El propune ca pe dânsa într-o mină să o-ngroape:
„Te-oi scălda în diamante!; mai puțin… ș-apoi, copilă,
Ți-oi pleca Alexandritul, visului de te închină;
Și jertfindu-ți mie trupul te-oi vedea fără păcate,
Ca un cer fără de stele, străbătut de nestemate.”

Sufocată de amorul ce-l stârni pe mândrul june
Dă de veste-n tot alaiul a lor tainică uniune
Și cu crez zburdă senină într-un văl spre admirație
Când flăcăul o descrie strălucind la destinație;
Iar când pofta-i fără margini, de-o văpaie fără pas,
Se foiește și suspină pe cearșaful de mătas’:
„Stai și scaldă-mă-ntru totul, sub un cer fără de stele,
Doar cu noi lucind aievea; tu, smaraldul vieții mele.”
O cuprinde-n adevăruri; iar cum e, sărac în toate,
Suge sângele fierbinte de pe buzele-i crăpate.

Pân’ să plece spre-a destinde alte suflete, în prag
Se întoarce către fata dezvelită de șirag:
„Tu de năzuiai palate sub coroană te nășteam,
Ori de chibzuiai monede într-o clipă-ți așterneam.
Pribegesc de-a lung pe bolte și privesc surâse gânduri,
Iară mă prefac în ele, de-or fi regi sau de-or fi scânduri;
Chiar de v-aș slăvi de-a pururi, într-o mare de voință,
Ale voastre vagi dorințe nu sunt demne de credință
Și dispar, pierdute-n timpuri sau în locuri ce-au să piară,
Apoi nasc în alte visuri, sub alt trup de diafană.”