Epoca lipsă

Astă lume, cu-a sa fală,
Când timpul nu va mai toarce
Își va oglindi rafală;
Doar spre dânsa se va-ntoarce…

…spre acel tărâm de vrajă
Îmbâcsit cu patimi goale
Și cu noi, a vieții strajă,
Creatori de milioane.

Realități iluzorii apocaliptice

 

E ambrozie, frâul vremii! Defilând se vede șchiopul
Când altul în patru labe îi cunoaște îndărătul;
La fel surdul și năucul, care-n treacăt pe la moaște
Se dezmiardă cu citate, mai apoi să poată paște!

Când arbitrii de ocazie mișună în neclinitita,
Slova plânge tremurândă și se pierde, sărăcita!
Iar pe locul ce odată veșnicea-n tainice sume,
Himerele firii noastre varsă corbi; și toți au nume.

După mitul Zburătorului

(în metru eminescian, asemenea poeziei “Amurg”)

Cum îndreaptă fata văzul către-o piatră prețioasă
A lui vlagă izbucnește: pe-a ei mână mătăsoasă
Făurit-a-se inelul ce-are rostul lui să poarte
Și-ntr-un simț imaginară toate cele ce se poate.
Căci voinic din cale-afară și prigonitor în șoapte,
El propune ca pe dânsa într-o mină să o-ngroape:
„Te-oi scălda în diamante!; mai puțin… ș-apoi, copilă,
Ți-oi pleca Alexandritul, visului de te închină;
Și jertfindu-ți mie trupul te-oi vedea fără păcate,
Ca un cer fără de stele, străbătut de nestemate.”

Sufocată de amorul ce-l stârni pe mândrul june
Dă de veste-n tot alaiul a lor tainică uniune
Și cu crez zburdă senină într-un văl spre admirație
Când flăcăul o descrie strălucind la destinație;
Iar când pofta-i fără margini, de-o văpaie fără pas,
Se foiește și suspină pe cearșaful de mătas’:
„Stai și scaldă-mă-ntru totul, sub un cer fără de stele,
Doar cu noi lucind aievea; tu, smaraldul vieții mele.”
O cuprinde-n adevăruri; iar cum e, sărac în toate,
Suge sângele fierbinte de pe buzele-i crăpate.

Pân’ să plece spre-a destinde alte suflete, în prag
Se întoarce către fata dezvelită de șirag:
„Tu de năzuiai palate sub coroană te nășteam,
Ori de chibzuiai monede într-o clipă-ți așterneam.
Pribegesc de-a lung pe bolte și privesc surâse gânduri,
Iară mă prefac în ele, de-or fi regi sau de-or fi scânduri;
Chiar de v-aș slăvi de-a pururi, într-o mare de voință,
Ale voastre vagi dorințe nu sunt demne de credință
Și dispar, pierdute-n timpuri sau în locuri ce-au să piară,
Apoi nasc în alte visuri, sub alt trup de diafană.”

Preludiu

Stelele-s aprinse iară;

Cu un freamăt ne’ntrerupt
Salahorii lunii cară
Noapte-n lume, viață-n gând.

 

Către cea din urmă muză

 

Tu ai să mă cunoşti voios
Şi abjurat de sine;
Dar nopţile vor slobozi
Pe jalnicul din mine.

Iar tu vei vrea să mă-nţelegi,
Dar e prisosul înşuşi!
Şi nu voi vrea să te dezlegi
De râsu-ţi şi de plânsu-ţi…

De-ai să rămâi să veşnicim
Ni s-or deschide toate,
Dar nu castele, ce-s venin!,
Ci lumile din ape!

Am să te-alint cu foc şi dor!,
Dar rar, când se cuvine;
Nici să dorești a-i face cor
Deșartei promisiune.

Prea des de plec să nu mă cerți,
Că una ţi-e menire!
Purtând cununa să m-aştepți;
Mă-ntorc, salăşluire.

De-o fi târzie steaua mea
Şi sorții nu se înclină,
Când negru vin în calea ta
Tu iarăși mă lumină!…

Tu fii atentă de, stângaci,
La vorbe nu ţin seama,
Într-o secundă să mă taci!,
Cu gura, ori cu palma.

Când gol de simțuri te privesc
Să te prefaci Giocondă!,
Iar voi pleca să-nsămânţez
Din ochii tăi o vorbă.

Amarul visării

 

Prea des privii și auzii
Nătânge jurăminți;
Necontenit de suferinți
Eu doar știu a șopti.

Eram acolo ceas de ceas
Un zâmbet să aștern
Pe buzele chipului cast
Ce tremura solemn;

În ochii ei neprihăniți
Puteam privi poeme
Și nopți cu strigăte fierbinți
Sub ceruri făr’ de stele.

Iar timp trecu, dar în declin;
Peste sufletu-mi rece,
Răscolitor de-al ei senin,
Un alt crepuscul trece;

Prin bezna gândului pustiu
O lună mi s-arată
Ca-n calea sa pe veci să fiu
În visul ce ne poartă.

Şi dac-ar fi cum nu va fi
Vreodată să-mi răspundă,
Eu, pesimist cu ochii gri,
Aş plânge a mea izbândă;

Căci se cuvine căutând
Să îi străbat lumină
Prin noaptea minții sale când
Aievea mi-o suprimă?

Cum eu n-aș izbuti nici dor,
Nici promisiuni deşarte,
Ce să-i ofere-un visător
În astă realitate?…

Asfinţit

Ce-ţi mai place, răsărite
Să aduci la viaţă bestii,
Să o iei de lângă mine
Fix la capătul poveştii. 

Axioma iubirii

Am devenit pesimist de la o vreme,
Un fizician tăcut şi singur
Deşi o viaţă am rezolvat probleme
Cum să te abordez nu-s sigur.

Iau manualul de a noua-n mână
Pictez cu lacrimi paginile sale;
Se vrea a fi doar o minciună
Legea atracţiei universale? 

Amurg

(în metru eminescian, redactată sub influența înțelegerii relativ-prelevate a poeziei “Luceafărul”)

Mă hrănesc cu amintiri
Când gând şi foc se-ncheagă
Şi mă cufund în pur’ simțiri
Când tot în jur se leagă.

Şi tot ce zace, tot ce-i mort
Din suflet se revarsă
Şi n-am hotare, nu socot
Că ce cunosc mi-e casă.

Și mă întreb şi mă strofoc
Tu, lună, ce te clatini?
Iar mă lumini cu gând de foc
În noaptea mea de patimi?

O coborî cu dor nespus
Amorul să mi-l vază;
Cu cin’ te cerți, cu cin’ te lupți?
Tu, lună, rămâi trează!

Şi mi s-arată peste zori
Rezbelul dintre stele
Una-i lumină şi culori,
Iar alta făr’ de ele.

Şi cântă tot cu glas păgân
Că prima va răsare;
Luna cu cugetul bătrân
Se-mprăştie în mare.

Se leagănă pe valuri culmi
Şi dusă-i, arz-o focul!
Căci în bătrâna dintre lumi
Eu îmi pusei norocul.

Plecarea razelor pustii
Spre liniştea uitării
O cântă stoluri străvezii
Singurătății mării.

Flama mi se pierse-n vânt
Şi se întoarse-n chaos
Eu rămân gol şi râmân gând
Şi tot în jur e haos.

Are acelaşi chip străin
Şi sufletu-mi înțeapă;
Cu țeluri vagi şi crez hain
De inimă s-agață.

El doar clădeşte-n inimi reci
Palate de cleştare;
Eu mi-aş da gândul meu pe veci
La schimb pe-o sărutare.

Dar haosu-i de neclintit,
Nu mă socot cu dânsul;
Neprihănit şi de nimic
Îmi râde-n tâmple plânsul.

O, cât aş vrea să-l văd căzut
Cu visele-i deşarte;
Iar lepădându-mă de trup
Să mă renasc din ape.

Să mi se dea un veac de timp
Să îl privesc cum piară
Şi să-l înviu ca să îi strig
Finalul iar şi iară.

Iar toate cele de demult
Ce s-au scăldat în dânsul
Să nege gesturi din trecut
Să-mi ceară iarăşi plânsul.

Dar plânsu-n slove tresări;
Fu jertfă-nţelepciunii
Ce-ntr-o secundă dovedi
Tot preanimicul lumii.

Se plimbă stele ne’ncetat
Pe boltele de vrajă
Şi de când haosu-i plecat
Luna e mereu trează.