Axioma iubirii

Am devenit pesimist de la o vreme,
Un fizician tăcut şi singur
Deşi o viaţă am rezolvat probleme
Cum să te abordez nu-s sigur.

Iau manualul de a noua-n mână
Pictez cu lacrimi paginile sale;
Se vrea a fi doar o minciună
Legea atracţiei universale? 

Amurg

(în metru eminescian, redactată sub influența înțelegerii relativ-prelevate a poeziei “Luceafărul”)

Mă hrănesc cu amintiri
Când gând şi foc se-ncheagă
Şi mă cufund în pur’ simțiri
Când tot în jur se leagă.

Şi tot ce zace, tot ce-i mort
Din suflet se revarsă
Şi n-am hotare, nu socot
Că ce cunosc mi-e casă.

Și mă întreb şi mă strofoc
Tu, lună, ce te clatini?
Iar mă lumini cu gând de foc
În noaptea mea de patimi?

O coborî cu dor nespus
Amorul să mi-l vază;
Cu cin’ te cerți, cu cin’ te lupți?
Tu, lună, rămâi trează!

Şi mi s-arată peste zori
Rezbelul dintre stele
Una-i lumină şi culori,
Iar alta făr’ de ele.

Şi cântă tot cu glas păgân
Că prima va răsare;
Luna cu cugetul bătrân
Se-mprăştie în mare.

Se leagănă pe valuri culmi
Şi dusă-i, arz-o focul!
Căci în bătrâna dintre lumi
Eu îmi pusei norocul.

Plecarea razelor pustii
Spre liniştea uitării
O cântă stoluri străvezii
Singurătății mării.

Flama mi se pierse-n vânt
Şi se întoarse-n chaos
Eu rămân gol şi râmân gând
Şi tot în jur e haos.

Are acelaşi chip străin
Şi sufletu-mi înțeapă;
Cu țeluri vagi şi crez hain
De inimă s-agață.

El doar clădeşte-n inimi reci
Palate de cleştare;
Eu mi-aş da gândul meu pe veci
La schimb pe-o sărutare.

Dar haosu-i de neclintit,
Nu mă socot cu dânsul;
Neprihănit şi de nimic
Îmi râde-n tâmple plânsul.

O, cât aş vrea să-l văd căzut
Cu visele-i deşarte;
Iar lepădându-mă de trup
Să mă renasc din ape.

Să mi se dea un veac de timp
Să îl privesc cum piară
Şi să-l înviu ca să îi strig
Finalul iar şi iară.

Iar toate cele de demult
Ce s-au scăldat în dânsul
Să nege gesturi din trecut
Să-mi ceară iarăşi plânsul.

Dar plânsu-n slove tresări;
Fu jertfă-nţelepciunii
Ce-ntr-o secundă dovedi
Tot preanimicul lumii.

Se plimbă stele ne’ncetat
Pe boltele de vrajă
Şi de când haosu-i plecat
Luna e mereu trează.

Regele cuvintelor

Din gând pavat în dor de miazănoapte
Cu stih ce arde crezuri si palate,
Prin tine varsă mii stinghere sufluri
Şi mi te-ai dat pe tine să mă bucuri.
[—]
Încet-încet şi călimara-mi seacă
Şi tot ce ard de tine mă dezgheaţă
Poeme sorb din juvenile jocuri
Şi iar te pierd, întineresc pe-alocuri. 

Doar o altă noapte

Doar o altă noapte de vis,
Cu tine cerşind paradis
Cu mine cântându-ţi în strună
Cu noi doi şi visuri în mână.

Doar o altă noapte de taină
Cu tine cerşind diafragmă
Cu mine şi regrete în rânduri
Cu noi dormind între scânduri.

Doar o altă noapte de vară
Cu alta prin gânduri ce zboară
Cu mine cântând la vioară
Cu tine în chipuri de ceară.

Doar o altă noapte de viața
Cu chipuri de ceară în ceață
Cu mine sădind din cerneală
O clipă, sămânță de vară. 

Pilda orbului din naştere

Şi vine dânsa să-i arunce
În suflet umbre de iluzie
Şi el e orb, şi ea e surdomută
Şi el cântând şi nimeni să-l audă
Şi ea jertfind şi nimeni să o vadă
Şi el crezând, dar cine să îl creadă? 

Focul atotsimţitor

Cu chip senin, de-ntindere eternă
Din mic ţinut El dragostea discerne
Prin foc ce soarbe nuanţe de lucernă
Şi-n sale flăcări bine se aşterne.

Încet-încet văpaia lui profundă
Croieşte loc mâhnitului alean
Căci de un timp ardoarea-i muribundă
Pierdută parcă-n zbucium cotidian.

în sobă, cenuşa lui arzândă
Din nou aşteaptă îndelung scânteia
Ce prea săracă iară se scufundă
În mări de suflet, cătând cheia.

Ajuns stingher, la capătul puterii
Priveşte în el cum toate i se sting
Şi e cuprins de freamătul durerii
Când cel ce l-a aprins moare de frig. 

Semaforul de la colţ

Copleşit de plictiseală
Chiar la colţ de strada mea
Un semafor plin de fală
Celorlalţi le povestea:

Zi de zi, la opt jumate
Pe trecere observam
Un băiat privind în spate
La o fată cu ghiozdan.

Câteodată, pare-mi-se
Fata îl mai saluta
Dar băiatul cu gropiţe
Tot din spate o căuta.

Într-o zi, curios din fire
L-am oprit întâia oară
Să-l întreb, de se cuvine
Ce-i cu acea domnişoară?

A oftat, privind la dânsa
Şi mi-a răspuns ferm convins
Că-n iubire-i daltonist.

Apocalipsă morală

Când pământul nu mai poate
Să care uzine în spate,
Când cerul se răzvrăteşte
Fumului ce îl orbeşte,
Când valurile se-nalţă
Peste ţărmuri fără nuanţă,
Preşedinte, de m-auzi
În ce buncăr te ascunzi?
Părinte, de mai ai glas
Cui îi ceri acum răgaz?
Om de ştiinţă preavestit
Ce calcule ai pregătit?
A fost vis, dar de ce oare?
Căci în lume, undeva
Un copil ridic-o floare
Călcată de dumneata. 

Îngânată de izvoare

Îngânată de izvoare
Noaptea-n tihnă aşternuse
Val de brumă şi splendoare
Şi cu ea mintea mea duse
‘ncetişor…

De peste nori se-nalță uşor
Lumina blândei lune
Ce nezărind al său odor
Începe să mă curme
De-al tău dor…

Briza îmi răsfață aleanul
Căci doar ea ştie cât doare
Să fiu dependent de calmul
Ce-l năştea a ta suflare
‘cel fior…

Îmi şopteşte răbdătoare
C-o să mi te-arate iară
Drum croieşte spre izvoare
Cucuvea, blândă fecioară
Somn uşor…