Tu îmi eşti…

Tu îmi ești alarmă-n zori,
Dorul dintr-o noapte lungă
Soare, când pe cer sunt nori,
Veșnic gând ce nu mă alungă.

Dar îmi ești și suferință
Când cu inima-mi firavă
Nu îmi pot găsi credință
Spre a ta aură caldă.

Tu îmi ești, presus de toate,
Cert că splendidu-mi există
M-a lovit iubirea oare
O, tu, diafană ființă?

Eu în schimb îți sunt declinul,
Un neant de mari proportii
O neștire cu destinul,
Pur neexistent al sorții. 

Rămăşiţe funebre

Ajunsesem crezător la Valea Frontului
Aşteptam să urc. Şi am urcat
Cu mâna ruptă-n bătaia vântului
Şi casca-mi sfântă pe cap.
Ochii mi se întunecau, picioarele greu ţineau
Dar mă împotriveam,
Voinicii din jur ce şedeau se întrebau de-s viu
Cu toate că zâmbeam.
Alţii ca mine stăteau şi îndurau arsenalul
Cu resemnare în priviri,
Eu înca speram că vor consimţi semnalul
Şi vom primi întăriri.
Aşa mi-am amintit de jocul de altă dată
Ce-l jucam neîncetat cu fraţii mei,
învăţat cu uşurinţă de la mumă, de la tată,
Pe vremea când la zoo vedeam primii lei.
Şi revenind, de ce nimeni nu incearcă?
Oare a devenit aşa de demodat?
Copiii mei chiar şi acum îl joacă,
Am ajuns în staţie, cobor, m-am săturat!