Ultima suflare

Cu o coardă de vioară
Vreau să cos a ta suflare,
Ce stârnea întâia oară
Nerăbdare.

Cu o aţă de mătase
Vreau să cos privirea care,
Făcea nopţile ploioase
Furtunoase.

Iar apoi, trezind tăcerea
Să creez mii de mărgele,
Să le-arunc spre nicăierea
Să-ţi aduc luna cu ele.

Şi cu ultima suflare
Am să-ţi fac cadou o floare,
Căci tu nu eşti genul care
Să mai crezi în vorbe goale. 

Iniţial

Inițial voiam să-ți scriu baladă
Și să mă duc spre stele visător,
Să îți aduc trei mii de flori ofrandă
Și c-ultim glas şi luna la picior.

Apoi mi-am zis… trei mii de flori sunt grele
Și le-ai privi mereu cu mare dor,
Plus că nu vreau să cazi pe scări cu ele
Deci clar îți iau un înger păzitor.

Apoi mi-am amintit de-o melodie
Ce-o port mereu, ca frica de ocean,
Cum chipul tău mi-e una simfonie
Nu pot privi doi îngeri simultan.

Am renunțat într-un final la toate
Deși consider că-i mare păcat,
Cum nici un înger, nici luna nu poate
Să-ți spună ce simt eu cu adevărat. 

Tu îmi eşti…

Tu îmi ești alarmă-n zori,
Dorul dintr-o noapte lungă,
Soare când pe cer sunt nori,
Veșnic gând ce nu mă alungă.

Dar îmi ești și suferință
Când cu inima-mi firavă
Nu îmi pot găsi credință
Spre a ta aură caldă.

Tu îmi ești, presus de toate,
Cert că splendidu-mi există
M-a lovit iubirea oare
O, tu, diafană ființă?

Eu în schimb îți sunt declinul,
Un neant de mari proporții,
O neștire cu destinul,
Pur neexistent al sorții.